Pe drumul vieții ce abundă de frunze moarte și păcate,
Al unei toamne agitate, cu episoade zbuciumate,
Încearcă iarna să ascundă cu fulgi, sensibilă cortină,
Tot răul lumii, chiar din fașă, să-l taie de la rădăcină.
Sus în copaci, ce-s muții martori ,păzind la margini de cărare,
Ce-nșelătoare șerpuiește și se afundă-adânc în zare,
Cernite ciori cu voci funebre pândesc pe crengi, neobosite
Voind ca ochii să ți-i scoată, să-ți ciugulească din orbite.
Sub cer de plumb, însingurarea, te învelește în lințolii,
Cu mari banchize înghețate te-mbie-n depărtare polii,
Prăpăstii fără fund se cască și te așteaptă în afunduri,
Cu ape nevindecătoare ce spală întinate prunduri.
Ninsoarea cade fără milă, acoperind în aer urme
De suflete, zburând damnate, ca oile în negre turme
Și când nu e nici o speranță și se aud plângând clavire,
Din boltă-așteaptă să coboare o rază de dumnezeire!
Lasă un răspuns