Sunt tonomat, dar nimeni nu mă crede
Și nu mi-e teamă că m-atacă hoții:
Scriu versuri, n-am nevoie de monede,
Ci doar de simțăminte și emoții.
Chiar de e frig și se mai ia curentul,
Mi-e foame și n-am bani pentru mâncare,
Înjur Președinția, Parlamentul,
Compun și mă-ncălzesc la lumânare.
Când vine noaptea, mă-nvelesc în dună
Și-aud cum geme viscolul afară,
Mai am am un sfert de elixir de prună…
Dar mi-a-nghețat cerneala-n călimară.
M-au părăsit femeile frumoase,
Ce zburd-acum prin pat cu amorezi,
Să-mi iau din când în când, un kil de oase,
Dau mâțe, pe sub mână, la chinezi.
M-am întremat și spăl acuma vase,
În China Town pe veci o să rămân,
Iar versurile cele mai frumoase,
Mi le citește un chinez bătrân!
Lasă un răspuns