Fabula tăcerii

Doi pești trăiau, normal, in pescărie
Într-o netulburată armonie.
Erau tăcuți și nu știau de sfadă,
Chiar dacă ea mai da suspect din coadă.
Aveau în jur puhoi de peștișori,
Ce sigur nu erau făcuți din flori,
Căci în bazin, erau doar păsămite,
Doar dediței si larve parazite.
Dar într-o zi, total neașteptat,
Ea a dorit să iasă pe uscat,
Căci șarpele viclean îi dete pontul,
Să meargă să-și lărgească orizontul.
Fiind naivă l-a crezut, fatal,
Și imprudentă a sărit pe mal,
Dar constatată subit, cu disperare,
Că pe uscat e aerul prea tare,
Sfârșind-o în mod trist si dureros,
Luată-n gheare de un albatros!

Morala 1
Și reciproca este actuală
C-o mare importanță socială:
În cupluri n-ar mai fi scandal și ură,
Femeile de-ar ține apă-n gură!

Morala 2
Decât o clipă călător pe prund,
Mai bine, fericit, te dai la fund!