Doliu

E doliu pus la urs, în vizuină,
Și de durere e pădurea plină,
Ursoaica, îmbrăcând cernite straie,
Vărsa din ochii-i lacrimi în șiroaie,
Căci soțul ei, un urs cu gesturi dure,
A spus că moare și plecă-n pădure.
O poteră din specia ursească
Plecă grăbită-n codru să-l găsească,
Ducând o targă, ca pe urs să-l care,
De și-o fi dat și ultima suflare.
Au scotocit pădurea pe-ndelete
Răbdând cumplit de foame și de sete
Plecând în grabă, fără pic de hrană…
Când l-au găsit curând într-o poiană,
Stătea întins pe spate, jos, în iarbă
Și stropi de miere îi curgeau din barbă,
Pe pat de flori din speciile-alpine,
In timp ce, trist, zburau în jur albine.
Cuprinși subit de milă creștinească,
Pornit-au urșii tare să-l jelească,
Dar ursul decedat, în graba mare,
Sări cuprins de panică-n picioare!

-Sunteți nebuni, de ce urlaţi, copii?

-A ta soție, chiar în zori de zi,
Ne-a spus că mori și noi te căutăm,
Cu jale, ca să te înmormântăm.

-Îmi pare rău, zadarnică vi-e graba,
Atâta cale ați bătut degeaba,
Plecat-am după miere și-alte poame,
Eram jumate mort, dar mort de foame!

Morala 1
Și-n Parlament sunt urși ce hibernează,
Furând din mierea celor ce votează.

Morala 2
Mulți urși, chiar dacă viața e amară,
Ajunși la miere n-au de gând să moară!

Morala 3
Un urs nu-i prost să moară de vreo boală,
Când încasează pensie specială!