În ochii negri de cărbune cu o duioasă strălucire
Și-având în suflet o chemare prea încărcată de iubire,
Se nalță omul de zăpadă, îndrăgostitul nepereche,
Având pe cap în chip de cușmă, o găurită oală veche.
Ca într-un basm, sub clar de lună, o rază îi brăzdează fața,
Pe când o-atingere diurnă, de soare, îi scurtează viața,
Doar vântul îi mai poartă șoapta prin răscolitele troiene,
Căci numai el îi e prieten și chipu-i mângâie alene.
Trec nopți și zile solitare și stelele sclipesc feeric,
Iar soarele din nou s-arată pe boltă. Lângă teleferic,
E o movilă de zăpadă ce parcă plânge și tresaltă,
Un morcov și o măturică ce stau uitate într-o baltă,
Doar doi cărbuni și-o oală spartă se-arată din nămeți afară:
Topit e omul de zăpadă… după o tânără schioară!
Lasă un răspuns