În grădina fermecată ca-n Edenul de-altădat’,
E un măr al poeziei, ‘nalt, cu crengile-aplecate,
Cu poeme felurite, fără seamăn de-ncărcat,
Ce le strâng poeții lumii, cât ajung și cum se poate.
Leneșii preferă numai să ia mere de pe jos,
Ce au viermi ascunși sub coajă și cu fețele pătate
Și înșeală cititorii-n mod pervers și odios,
Că sunt bune și zemoase, dar amare, din păcate.
Alții, iau doar de la poale, merele mai acrișoare,
Nu doresc nimic să riște, sus, pe crengile subțiri,
Nu-s capabili spre înalturi cu-a lor versuri să mai zboare,
Amăgiți sunt de himere și de serbede trăiri.
Doar acei ce-și moaie pana lor, de pasăre măiastră,
Pot să urce-n vârf, să țină-n mână merele de aur,
Să le simtă-n nări aroma,să le pună în fereastră,
Si-apoi lumii să le-ofere ca pe-un valoros tezaur.
Cei ce n-au deloc chemare, autori de simulacre
Și să scrie poezie tot încearcă, dar nu pot,
Doar vor critica întruna și vor declara că-s acre,
Vor găsi o consolare într-o cană de compot!
Lasă un răspuns