Trec suflete în goană, spre lumină,
Pășind peste-o planetă pustiită,
E zvon de praf de pușcă, dinamită
Și gloanțe reci, cu zumzet de albină.
Mai iese fum din case demolate,
În care au crescut copii cândva,
Pe jos sunt jucării din mucava
Și râsete, total carbonizate.
Miroase-a carne arsă și a Iad,
A sulf și mult mai grav, a disperare,
Dar nu se-aprinde nici o lumânare,
Deși din ceruri mii de bombe cad.
Auzi doar câinii, lung lătrând la lună,
Un marș funebru-n atmosfera sumbră,
E omenirea toată-n con de umbră,
Iar corbii pe morminte se adună.
Mai e speranța-n pronia divină,
Să mângâie pe cei loviți de soartă,
Căci s-a deschis, târziu, spre cer o poartă…
Trec suflete în goană, spre lumină!
Lasă un răspuns