Ană, îmblânzește-ți chipul,
Nu mai cerne tot nisipul,
Lasă ciorilor amarul,
Nu amesteca mortarul!
Uită furia, obida,
Unde este cărămida
Și cu pietre mari și reci,
Nu mă înzidi în beci.
Chiar de nervi îți fierb rărunchii
Nu-mi acoperi genunchii,
Și în pietrele de râu
Lasă-o gaură sub brâu.
Zidul mi-a ajuns la piept
Mă condamni să te aștept,
Chiar de inima îmi bate,
Încă o eternitate.
Ană, fată înțeleaptă,
Nu-mi zidi și mâna dreaptă,
Lasă-mi pe un stei hârtie
Să-ți mai scriu o poezie.
Mă va podidi urâtul,
Căci mi-ai cetluit și gâtul,
Dar să nu întreci măsura…
Să-mi astupi c-o piatră gura!
Trage numai un furtun
De-unde-i vinul cel mai bun
Și-o să-ți spun apoi secretul:
Nu închide robinetul!
Doar la tine m-oi gândi,
Când ți-oi scrie poezii
Și să vii, mâncați-aș boiul,
Pe aici, să shimbi butoiul!
Lasă un răspuns