Când vine toamna pe ponoare
Și fierbe-n vine focul sevei,
Aștept cu mare nerăbdare
Să cadă-n tină frunza Evei.
Gonit pe searbădul Pământ,
M-am transformat într-un nomad,
Departe de a fi un sfânt…
Căci mai aproape sunt de Iad.
De mere m-a lovit un dor,
De Raiul cel abandonat,
Dar slab, cum sunt doar muritor,
Tot o să intru în păcat.
Debusolat precum Adam,
Sunt gata să plătesc oricât
Pe dulcea Eva să o am,
Chiar de-mi rămâne măru-n gât.
Dar simt în mine-o ezitare,
Mi-e teamă că e poamă acră,
Căci Domnu-avid de răzbunare
Din șarpe-a zămislit o soacră!
Lasă un răspuns