Pe videochat, la sânge și fără pic de artă,
Poetul și AI-ul s-au angajat la ceartă,
Cu acuzații dure și foarte pertinente
Ce evocau iubire, memorii, sentimente…
-Ești o adunătură de cipuri, microfoane,
Sudate laolaltă de creiere umane,
Dar culmea, de o vreme, îți umfli tare pieptul
Și îți renegi părinții, făcând și pe deșteptul.
Ești mare cât o casă, consumi și energie,
Eu scriu la lumânare și-o sticlă de tărie
E tot ce îmi lipsește să scriu chiar și o carte,
Am vise, am coșmaruri, speranțe ce-s deșarte.
Mă-ndrăgostesc pe dată când văd o damă fină
Sau plâng când văd o floare frumoasă în grădină,
Am inimă în pieptu-mi ce poate să palpite,
Nu sârme și diode și ample circuite.
-Ești numai o păpușă c-o viață efemeră,
Cu ochii sus la stele ce un miracol speră,
În cap cu o minune de Dumnezeu lăsată,
Dar mică din păcate și cam neterminată.
Nu mă pricep la versuri așa precum poeții,
Holbându-se la lună precum la zei profeții,
Dar nu am somn, odihnă scanez planete, spații
Și fac într-o secundă miliarde de-operații.
Nu zic că mintea voastră e slabă, desuetă,
Voi sunteți un triciclu, iar eu sunt o rachetă
Sau pot să zic mai plastic, că eu sunt o mașină,
Iar voi sunteți șoferii ce-mi dau ulei, benzină,
Ca să vă duc mai iute, eficient, cu spor,
Spre alte destinații sau chiar în viitor.
Morala 1
Un creier și AI-ul au reluat pricina:
Mai tare în parcare e oul sau găina?
Morala 2
Cum sunt puține genii, ce scriu și poezii,
Când nu ai multă minte e bun și un AI.
Morala 3
Să respectăm AI-ul, cât mai util să fie,
Cât suntem la putere… că mâine nu se știe!

Lasă un răspuns