Mă ceartă vocea mea interioară,
Precum un veritabil ventriloc,
Dar din păcate n-o ascult deloc,
Iar ea, cu cicăleala mă omoară.
Emite chiar din zona de mijloc,
Cu glas strident, un croncănit de cioară,
E mai gălăgioasă către seară,
Un lung interminabil soliloc.
Să o contracarez sunt obligat,
Să nu-mi împărtășească vreun secret,
Deși sunt sobru și civilizat
Să port un dialog e desuet.
Pot doar s-o amuțesc imediat…
Când o cinstesc c-un kil de Cabernet!
Lasă un răspuns