Fabulă mitologică

Apollo, zeul plin de farmec, cu fața blândă și candidă,
S-a-ndrăgostit, ireversibil, fatal, de o cariatidă,
Ce templul îl ținea pe umeri, dar suportând senin povara,
Doar venele-i trădau efortul, ascunse-n piatra de Carrara.
Din flaut el cânta într-una, de dimineața până-n noapte
Și-i mângîia cu mâna trupul cu rotunjimi de mere coapte,
Iar piatra brusc înfiorată de-a sa dovadă de amor,
Chiar rece și nesimțitoare, se revolta-n interior.
Doar noapțile, pe întuneric când luna-i rătăcea pe chip,
Plângea sublima cariatidă cu lacrimi pure de nisip,
Curgând ca o clepsidră vie, pe piatra rece de granit,
Tânjind la o îmbrățișare, la un sărut neprețuit.
Trecură ani și ani de zile, Apollo nu a renunțat,
Îmbrățișând statuia care, îndrăgostită, a cedat
Și a făcut un pas spre dânsul, uitând de toate și de sine,
Spărgându-se fatal în cioburi, iar templul falnic, în ruine.

Morala 1
Chiar dacă pare calmă, rece și cu picioarele pe vatră,
De-o mângâi și îi dai cadouri, nici o femeie nu-i de piatră!

Morala 2
Când dragostea o copleșește, femeia cade în greșeală,
Chiar dacă toată lumea crede, că-i ușă de la catedrală.

Morala 3
Femeia este stâlpul casei, din zori și până-n asfințit,
Dar totu-n jur se prăbușește, de face doar… un pas greșit!