O fabulă, frumos elaborată,
Privea oglinda, foarte intrigată:
Deși aproape terminată, parcă,
Se-asemăna cu o pisică bearcă.
De la distanță, toți puteau să vadă,
C-avea doar cap, dar trist, nu avea coadă,
Ba se mai ridica câte-un satrap,
Ce-o acuza, mai grav, că n-are cap.
Deși avea in versuri epitete,
Metafore, nu vorbe desuete,
Și-un dialog ce logic se lega,
Se observa că tot lipsea ceva.
Se duse deci la critic, de îndată,
Să-i dea părerea lui autorizată.
Căci se imbolnăvise-n mod fatal,
De-atâta zbucium existențial.
Cu ochii săi miopi, clipind cam des,
Acesta o privi cu interes,
O-ntoarse și pe față și pe dos
În timp ce respira anevoios.
Și-apoi pe nas, punînd-și ochelarii,
Trecu urgent și crud, la represalii:
Creația divină, cu păr blond,
Era de fapt o forma fără fond,
O sferă aurită, însă goală,
Și se-apucă să-i facă o
Morală.
Și fabula și viața personală,
Acuză groaznic lipsa de morală.
Lasă un răspuns