Dezamăgit de muza-mi feminină,
Cu coarne mai stufoase ca un ren,
Am vrut să mor și m-am culcat pe șină…
Dar nu trecea pe-acolo nici un tren.
În hăul fără fund m-am aruncat,
Să scap de remușcările infame,
Rămas-am în bretele agățat
Și m-au salvat, aproape mort de foame.
M-am atârnat de un stejar masiv,
C-un ștreang, de-o cracă groasă, rezistentă,
Dar cum eram obez și depresiv,
S-a rupt și-acum mă coase-o asistentă.
M-am aruncat de pe faleză-n lac,
C-un ultim strigăt, recte, o sudalmă,
Dar s-a băgat un înger sau un drac…
Era adâncă apa, de o palmă.
Refugiat în mări de-alcool,
Trecând prin stări, de comă și de criță,
Surprinzător, că nu mă simt nasol…
Ba chiar m-a înfiat o crâșmăriță.
Îmi dă țigări, cu vin îmi face plinul,
Dar confiscându-mi ghiulul meu de lord,
Tot numerarul, și-a cerut și pinul…
Când am făcut, instant, atac de cord!
Lasă un răspuns