Miroase iar a iarnă decrepită
și a bolnave oase de traverse.
Dospesc semințe de idei pe-o plită,
Și-n noi mai fierb tangibile averse.
Un tren imaginar și fără șine,
A deraiat spre-un roșu asfințit.
Zăpada a orbit patru retine.
Mecanicul și-acarul au murit.
Se sting lumini în bradul de Crăciun.
La porți se-aprind cupide felinare.
Străbatem împreună-același drum.
ce se bifurcă brusc, în fiecare.
Un anotimp își cheamă anotimpul.
Și cerbii-și cheamă ciutele în rut.
Noi așteptăm să se întoarcă timpul
cu-ntâiul și hipnoticul sărut.
Miroase-a iarnă-n gara sugrumată
de petice de nea, agonizând
pe o stingheră bancă segmentată
de-o lamă de cuțit, mereu flămând.
Ignat sentimental
De David Valentin
Miroase a Crăciun, dar prea devreme,
Afară-n curte arde-un braț de paie,
Godacul a-ncetat de a se teme…
A sucombat de Sfântul Nicolae.
Nici eu nu pot să spun c-o duc prea bine,
Sunt gol în suflet și pe dinafară,
Mi-e dragostea ca un vagon pe șine,
Pe linie moartă, părăsită-n gară.
Într-un tunel mă chinuie fatal,
Dilemele, c-un deget pe trăgaci,
Iubirea mea, cândva un tren regal,
Acuma-i adăpost de-aurolaci.
Degeaba trag semnale de alarmă,
Locomotiva-i moartă printre rânduri,
În palmă simt răceala strânsă-n armă,
Iar gloanțele-s ascunse printre scânduri.
Miroase a Crăciun, dar prea devreme,
Cârnații sunt deja la afumat,
Iubirea a murit între dileme…
Și nu a scos măcar un guițat!
Lasă un răspuns