Românul își iubește animalul,
E mare-nghesuială în poiată:
Își mulge vaca, călărește calul,
Dar capra-i o problemă delicată.
O pune pe nevastă s-o imite,
În pat, să-l mulțumească pe deplin,
Dar deseori, se-ajunge la cuțite
Când ea e în ogradă la vecin.
În fiere, cum îi picură veninul,
Invidios, ar vrea să îi despartă:
Decât s-o mulgă-n zori de zi, vecinul,
Ar vrea, mai bine, să o vadă moartă.
La capră merge des cu colindatul
Din zori de zi și până în amiezi,
Din când în când, intens vuiește satul,
Că s-a întors, spășit, acas’ cu iezi.
Că este post sau chiar de sărbători,
N-ar renunța la capra sa nici mort,
Ba sare peste ea, adeseori,
Dar pretinzând, candid, că face sport.
Cu coada sus, semeață, triumfală
Și fără sutien stânjenitor,
O capră e amanta ideală…
Iar soțul doar un țap ispășitor.
Deși frecvent se toarnă gaz pe foc,
Iar uneori se-ajunge la bătaie
Și capra e mereu pe primul loc,
Bărbații, uneori o fac… de oaie!
Lasă un răspuns