Îmi scutur iarăși tocul de rugină
Și îl scufund apoi în călimară.
Se-aude-un scârțâit ca de vioară
Cu un arcuș muiat în tescovină.
E palidă hârtia, ca de ceară,
Jenată-ntoarce fața sa velină,
Ca un bolnav uitat în carantină,
Agonizând, dar neputând să moară.
Păianjenii m-afurisesc cu sete,
Tristețea mă apasă ca un drog,
Atârnă pânza ruptă pe perete
Precum un corn căzut de inorog…
Palinca nu mai poate să mă-mbete,
E-un semn să mă întorc la Decalog?
Lasă un răspuns