E toamnă, zboară sufletele-n stoluri,
Spre cer, plutinde cruci îndoliate,
Pe magice cărări ce fac ocoluri
Pe margini de abisuri larg căscate.
Din aripi ritmic bat și clipa-i moartă,
Și-au părăsit natalele meleaguri,
Păcatele sunt lesturi ce le poartă
Ca niște vechi și zdrențuite steaguri.
Cu soarele în ochi, mai sus de nori,
Vâslesc în neant cu-aripi obosite,
Ca niște triști și-ndoliați cocori,
Cu glas amar de lebede cernite.
Dar sufletele totuși au un vis,
Că cineva va auzi chemarea
Și va trimite-un semn din Paradis…
Ce le aduce-n dar, reîncarnarea.
Lasă un răspuns