Ne mistuim pe ruguri interioare,
În care ard pierdute sentimente,
Cenușa se resoarbe-n tegumente
Și doar simțim, sub coastă, că ne doare.
În piept e gol, sub crusta cea fragilă,
De bați c-un deget sună ca o tobă,
Iar noi, cei păcătoși, chiar fără robă,
Suntem inchizitorii fără milă.
Sinapsele le încuiem cu lacăt,
Cu ochii-nchiși, uitând apoi parola,
Nici folosind torturi, Savonarola,
Nu va afla secretul pân’ la capăt.
O cruce-n spate ducem, spre-o Golgotă,
Ce se ascunde-n fiecare casă,
C-un Iuda, poate zilnic stăm la masă,
Ce își ascunde-arginții-n redingotă.
În timp ce resemnați privim spre stele
Și așteptăm dinspre înalt iertare,
Păcătuind, zvârlim cu-nflăcărare,
Pe ruguri, înc-o mână de surcele!
Lasă un răspuns