„Tochitura țigănească”

La marginea pădurii, în poiană,
Oprise șatra să se odihnească,
Iar o pirandă, oacheșă, grăsană,
A pus de-o tochitură…țigănească.
Trimise puradeii după lemne,
Să facă focul grabnic sub cazan,
În timp ce-a scos din coviltir, pesemne,
O halcă sănătoasă de grăsan,
Ce l-au găsit la margine de sat,
Pe-o stradă-ngustă, de vreo două zile,
Plângând că-i singur și abandonat,
Că e obez și are multe kile.
Cu un cuțit tăie bucăți mărunte
Ce cu o cârpă le-a zvântat de apă,
Mai rase morcovi și ardei, un munte,
La fel, un deal cu solzișori de ceapă.
Cazanul s-a încins, ardea mocnit
Și puse două linguri de untură,
Apoi cărnița și a învârtit
C-o lingură de lemn, esență dură.
Adăugă și sare și boia,
Piper mai negru ca bărbatul ei
Și-n timp ce în cazan amesteca,
Îi mai certa cu foc pe puradei.
Mai puse morcov și ardei și ceapă,
Plus sare și boiaua în exces
Și pasta de tomate fără apă,
Amestecând intens și foarte des.
Doar cinci minute, fiert-au sub capac,
Apoi și apă rece, pasămite,
Legumele și carnea de godac
Să fie foarte bine-acoperite.
Zvârli trei foi de dafin, cimbrișor
Și le roti cum te învârți în horă,
În timp ce focul sforăia ușor
Și totul a mai fiert juma’ de oră.
A pus de-o mămăligă separat,
Ce între timp, aproape s-a răcit
Și-apoi c-o voce mare a strigat:
-Ia haideți mo, că-i vremea de halit!