E viața ca o Penelopă ce n-are treabă cu Itaca,
Învârte gânduri pe andrele cu un model misterios,
Manipulându-mă frenetic, de-mi cade pe podele placa,
Îmi zvârle vorbe grele-n față, dar totuși, toate-mi merg pe dos.
Stau pe fotoliul din piele înfășurat în anamneze,
Sunt stinse focurile-n faruri, mi-e trasă luntrea la edec,
Mă mai gândesc la amazoane doar când un arc de la dormeză
Mi se înfige într-o coastă și-insomniac privesc la bec.
Încep să o regret pe Circe ce transforma în animale
Pei cei ce îi călcau hotarul și dinspre mare au venit,
Acuma nu mai sunt Ulise cel cu soluții geniale,
Ci doar un vot zvârlit în urna ce va hrăni un parazit.
Îmi mai răsună în timpane vrăjitul cântec de sirene
Și-mi bag cu disperare vată în nas, urechi și orificii,
Mi-e frică să nu fac scandaluri, să-njur aleșii în catrene
Și să ajung printre glumeții ce stau în lanțuri prin ospicii.
Cobor în beci printre butoaie și rafturi pline cu hârțoage,
Să fug de Scylla și Caribda, partide ce se bat în van,
Golesc butoaiele frenetic și la sfârșit îmi fac din doage
O cruce, să îmi urc Golgota. De fapt, e calul meu troian!
Lasă un răspuns