E toamnă și copacii mor,
Oftând, cad frunzele uscate.
Sunt suflete ce trec în zbor,
Visând a cerului cetate.
Se-aud a ceasului bătăi
În bolțile ce s-au deschis,
Iar ele rătăcesc pe căi,
Ce merg spre porți de Paradis.
Doar felinare se-oglindesc,
În bălți, sub picături de ploaie,
Pe-alei, bătrânii rătăcesc,
Se-aude câte-o cucuvaie…
Prin parcul ud ne preumblăm,
De mână, ca și doi copii,
Eu am baston, tu diabet
Și foarte multe dioptrii.
Regret, dar știu c-o să te las,
Deși aș vrea să mai rămân,
Sunt doar un câine de pripas,
Chemat în ceruri de stăpân.
Și vor cădea în calea ta,
Covor de frunze ruginii,
Dar nimeni nu le va călca…
Doar vântul le va risipi!
Lasă un răspuns