Cioara vopsită

O cioară se născuse albă, întocmai unui boț de cretă
Și cum era deosebită, crezând că s-a născut poetă,
S-a izolat de stolul negru fixându-și perspective mari,
Ba încerca amici să-și facă privighetori, scatii, canari.
Se-apropia pe nesimțite când în păduri dădeau concerte
Și sigură că ea deține din naștere talente certe,
Da drumu-n aer vocii sale, un croncănit de tristă faimă.
Imediat, toți spectatorii, cuprinși de un acces de spaimă
Fugeau cu pas de potârniche spre codrii cei întunecați,
În vizuini să se ascundă, deosebit de speriați.
Doar un vulpoi ce sta la pândă ascuns acolo-ntr-un tufiș,
Văzând ciudata zburătoare, ieși pe dată-n luminiș,
Disimulând, de fapt, că este peste măsură de nervos,
Că ea îi speriase cina, a cuvântat cu glas mieros:
-Se vede de la depărtare, ești talentată peste poate
Și amatorii de duzină, cu aptitudini limitate,
Nu pot deloc s-aprecieze un glas ce e deosebit,
Invidia și ignoranța se pare,-n masă, i-au orbit.
Hai, vino, cântă-mi numai mie, mărturisesc că te ador,
(Nu pot să uit nici corbu-acela ce repeta doar „Nevermore”),
Deci te ascult, cu încântare, nu sunt un personaj absurd,
Dar vreau ca să te simt aproape, fiindcă sunt bătrân și surd.
Imaculata cioară albă, fiind avidă de-afirmare,
Veni lângă vulpoi degrabă și începu cu voce tare
Să scoată sunete cumplite, o trepidantă uvertură,
Dar a sfârșit la strofa-a doua, ca cină, la vulpoi în gură.
Morala
O cioară care din născare e o făptură troglodită,
Rămâne tot o simplă cioară… chiar dacă-i uneori vopsită!