Îmi avortează pana solitară
Când scriu o strofă mai inteligentă
Și scrisul, cu vagi urme de placentă,
Se-ntoarce șovăind în călimară.
Hârtia, însă, suferă rănită,
Pătată doar cu virgule și puncte,
Reminescențe de trăiri defuncte,
Sedusă și în grabă părăsită.
Uitarea este însă inamicul,
Pândind închisă în coperți de carte,
Hrănindu-se cu versurile moarte,
Ce n-am putut să le mai tai buricul.
În noapte, sunt cuprins de îndoială
Și sadic rup din corzile de harpă,
Dar constatând că muza este stearpă,
Mă sinucid… c-o sticlă de cerneală!
Lasă un răspuns