Degeaba ai ochi mari, strălucitori
Și o privire dură și semeață;
Visezi un cer albastru, fără nori,
Dar ești ținut în permanență-n ceață.
Degeaba ai pe umeri aripi mari,
Să poți zbura spre-a cerului tărie,
Când ai scheletul perforat de cari
Și ești pe veci închis în colivie.
Degeaba ești o blândă căprioară,
Cu ochii blânzi și sprintene picioare,
Când vânătorul, nemiloasă fiară,
Te vede ca o țintă în cătare.
Degeaba ești sirenă, ce vrăjește,
Cu părul lung și glasul minunat,
Cu sânii goi și coadă ca de pește…
Dar exilată pe un mal uscat.
Degeaba ai un chip de heruvim,
Dar inima uscată ca o iască,
Un sloi de gheață rece și sublim…
Uitând că ești ființă omenească!
Lasă un răspuns