E evident, în creier am pitici,
Îi simt cum urcă seara pe o scară,
Mă enervez și mă transform în fiară,
Căci noaptea mă trezesc la ore mici.
Îmi sare somnul și apuc un bici,
Cu plumbi la capăt, împletit din sfoară
O să îi dau din tigva mea afară,
Ba și înhaț dintr-un dulap un brici…
I-am așezat la rând pe-o buturugă,
O să îi rad în văzul tuturor.
Plângeau și înălțau spre cer o rugă,
Dar cum eram capabil de omor,
Au și luat-o-n corpore la fugă…
Piticii, totuși țin la barba lor…
Lasă un răspuns