Drapelul Revoluției

Dorel, un tip cu patru clase, dar cu tupeu de nu se poate,
Ce mătura de dimineață, pe drum, la Universitate,
Când Revoluția, afară, se-asemăna cu un răzbel,
Găsi abandonat pe stradă, cu stema ruptă, un drapel.
Luă în fugă tricolorul, îl înveli într-un ziar
Și șase luni după aceea era revoluționar,
Cu acte-n regulă, la mână și pensioară specială,
Pământ și alte avantaje, dar a rămas cu tigva goală.
Dar și așa, chiar fără minte , Dorel a avansat rapid,
Cu mult tupeu și tare-n clanță intră urgent într-un partid,
Tot învelit în tricolorul ciuntit, cu gaură-n mijloc,
Ce-i aducea mâncare, hrană, ba chiar și lemnele de foc.
Și uite-așa, trecură anii și de la traiul său mizer,
Ajunse ca măturătorul să se transforme în boier
Și poposi la Vama Veche să-l ardă soarele pe spate,
Pe plaja-aceea unde-s fete ce umblă numai dezbrăcate.
Să-și dea și-acolo importanță, să aibă priză la popor,
Se-ntinse nu pe rogojină, ci evident, pe tricolor,
Iar după două beri, cum pielea deja îl ustura de soare,
Se duse glonț să se arunce și să se bălăcească-n mare.
Când a ieșit murat din apă, făcu în mod subit o criză:
Rămase ca lovit de trăsnet, fiindcă-n lipsa lui, surpriză,
I-au dispărut îmbrăcămintea, borseta sa cu portofelul
Dar hoțul, ignorant din fire, nu i-a subtilizat drapelul.
S-a învelit cu el în grabă și a plecat către mașină,
Când arătându-l cu un deget, râzând mânzește, o blondină
Îi spuse; „Domnule, ai grijă, să n-o pățești precum Dorel:
Prin gaură, îți iese-n bernă, mânerul scurt de la drapel!”